Profesorul Pamfil, intre mitul intelectualului providential si mitul politic al deconspirarii - Mihai Ardelean

                                 Mihai Ardelean*

 

Nota Redactiei. Publicam studiul dedicat profesorului Eduard Pamfil, personalitate emblematica a psihiatriei sfîrsitului secolului trecut, pentru a (re)aduce în atentia celor care l-au cunoscut, dar si a celor, prea tineri, care nu au avut aceasta sansa, detalii legendare, care i-au însotit existenta, nu mai putin legendara si pe care acum, contemporanii Profesorului, le pot descoperi, asa cum documente, pîna nu demult secrete, le releva. Restituirea pe care dr. M.Ardelean o face, cu rigoarea istoricului, nu are nimic de suferit datorita admiratiei implicite, ce transpare din textul istoricului, admiratie pe care oricine l-a cunoscut pe Profesor nu putea sa nu o  aiba pentru acesta. Importanta acestui studiu pentru istoria psihiatriei românesti ne-a facut sa-l republicam, cu acordul autorului. Textul a aparut initial în: Ardelean M., Suciu A.D. (editori), „Rezistenta si schimb într - o cultura multietnica”, Ed. University Press, Tg. Mures, 2009, pp. 10 - 57. Am operat modificari minime, absolut nesemnificative, fata de textul initial, din motive de spatiu. Publicam în numarul de fata al revistei noastre prima parte a studiului. (D. Prelipceanu)

 

* medic primar psihiatru, dr. în stiinte medicale, licentiat în istorie, CSM Tg. Mures

 

 

 

Interpretarea actuala a miturilor cuprinde printre rolurile atribuite acestora si pe cel de a asigura coerenta si stabilitatea culturii în care ele apar. Functionalitatea miturilor poate fi resimtita diferit în contexte istorice diferite. Astfel, mituri fundamentale, precum cel al romanitatii pentru cultura româna sau cel al coroanei regelui Åžtefan pentru cultura maghiara, au fost operante într-un anumit fel în comunism si într-un alt fel în postcomunism. Prin mituri, oamenii se ataseaza de cultura în care acestea au fost zamislite.

            Procesul de mitogeneza constituie una din modalitatile prin care grupuri si colectivitati umane, în plan imaginar, raspund la frustrari comune, cerinte sociale etc. Chiar si justificarea coeziunii unei comunitati umane poate fi regasita în constructul ce cauta sa defineasca mitul. Faurirea de mituri ramâne una din formele de rezistenta în perioadele istorice în care este amenintata existenta unei societati. Când un sistem social  intra în criza, premergator unei posibile dezintegrari, în urma actiunilor de  anihilare a traditiilor si a valorilor lui culturale de catre un alt sistem social aflat pe pozitii de forta, recurgerea la mit poate redefini si reîntari sentimentul identitar de apartenenta al unei persoane la traditiile si valorile amenintate. Oportunitatea refugiului în imaginarul identitatii etno-culturale este la fel de deschisa precum si aceea a imaginarului alteritatii adversive. Fenomenul a fost prezent si în societatea româneasca dominata de statul sovietic, în urma ocupatiei realizate de Armata Rosie, care a permis satelizarea si sovietizarea României.

”România comunista a fost în întregime construita dupa model sovietic” a declarat Leonte Rautu, care a avut rolul de  “pontifex maximus al partocratiei ideocratice staliniste” în orchestrarea unei dominatii de tip totalitar, în toate mecanismele sociale controlabile[1]. Caracterizarea lui Leonte Rautu si declaratia acestuia, citata din interviul dat unui politolog occidental, fac parte din studiile analitice ale lui Vladimir Tismaneanu asu-pra dictaturii comuniste, unde sunt descrise, într-un mod amplu, metodele de aservire si de corupere a culturii române.

În România, studentimea a fost câmpul social în care au actionat  miturile libertatii si redesteparii nationale, mituri reactivate, mai ales, dupa moartea lui Stalin, dupa Congresul al XX-lea al P.C.U.S. si dupa revolutia ungara din 1956.  

Mitogeneza nu tine seama numai de nevoia de sacralitate a fiintei umane, ci si de anumite imperative cognitive ale mintii omenesti, cum este acela de a conserva amintirea unor persoane cu autoritate într-o lume tangibila, recenta, si care s-au remarcat prin lupta lor pentru drepturile celorlalti si prin felul lor de a spune adevarul.

Curajul profesorului universitar Eduard  Pamfil de a se exprima de la catedra împotriva unor aberatii stiintifice ale ideologiei oficiale îl transformase pe acesta într-o figura legendara, din perioada când ajunsese la Facultatea de Medicina din Cluj, în a doua jumatate a deceniului al VI-lea al secolului trecut.  Mitul eroului Pamfil, care cheama la pastrarea identitatii nationale, s-a constituit dupa ce Profesorul a devenit o victima, cu ocazia manifestarilor legate de sarbatorirea centenarului Unirii din 1859, si initial, a actionat mai restrâns în câmpul social al studentimii si intelectualitatii clujene din Transilvania.

Filosoful N. Bagdasar, în jurnalul sau intitulat“Însemnari”, în ziua de 24 ianuarie 1959 nota:

   “Toata lumea se întreaba ce a determinat regimul sa dea o amploare atît de extraordinara sarbatoririi centenarului Unirii? Ieri, Academia RPR a tinut o sesiune speciala consacrata sarbatoririi centenarului; azi, Marea Adunare Nationala a tinut o sedinta jubiliara în acelasi scop; sfaturile populare regionale si raionale au tinut sedinte festive; în scolile de toate gradele au fost organizate manifestari aniversare; în întreaga tara au fost organizate manifestari populare si participantii au cîntat si au jucat „Hora Unirii“ dupa versurile lui Vasile Alecsandri si melodia lui Flechtenmacher; aceeasi melodie s-a cîntat în scoli si a fost difuzata de catre posturile de radio, pe care copiii din scolile elementare o auzeau pentru prima oara, caci sub actualul regim ziua de 24 Ianuarie n-a fost sarbatorita, iar melodia „Horei Unirii“ a fost interzisa (în versul „Între noi sa nu mai fie decît flori si armonie“, cuvîntul „armonie“ a fost înlocuit însa cu cuvîntul „omenie“); în multe orase numeroase scoli au primit numele unor personalitati care au luptat pentru unire: Al. I. Cuza, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Constantin Negri etc., iar altele au primit denumirea „Unirea“, regimul devenind inconsecvent cu el însusi, fiindca el este acela care acum mai bine de zece ani a dispus ca nici o scoala sa nu mai poarte numele unei personalitati, ci numai un numar de ordine; pe multe cladiri în care acum o suta de ani s-au petrecut evenimente importante în legatura cu Unirea sau în care ar fi locuit luptatori de frunte pentru Unire, s-au pus placi comemorative; conferintele care s-au tinut cu acest prilej în toata tara cred ca se cifreaza la mai multe mii (laitmotivul acestora a fost ca istoricii burghezi n-au expus obiectiv factorii care au determinat Unirea, ca Unirea a fost facuta de popor, folosindu-se si acest prilej pentru a lovi în dinastia straina)”.[2] N. Bagdasar, Dilemateca, Nr. 3 / martie 2007

 

Întrebarii despre motivatia sarbatoririi, cu fast, a centenarului Unirii, i se poate raspunde din perspectiva anilor care au trecut, prin cunoasterea modului în care Gheorghe Gheorghiu-Dej si echipa lui „epurata” au încercat sa-si legitimeze puterea asupra unui popor cucerit, initial, în numele si din partea Uniunii Sovietice. Dupa plecarea trupelor sovietice, în iunie 1958, Dej si acolitii, pentru mentinerea hegemoniei în Partid, au început sa autohtonizeze comunismul prin apelul la repere din trecutul si cultura nationala, precum cele în legatura cu Unirea. Simbolistica si istoria Unirii au fost falsificate pentru a putea fi asumate numai de cei ce se erijau în conducatorii poporului muncitor, singurul popor îndreptatit sa ramâna unit, dupa ce dusmanul de clasa ar fi fost nimicit.

Sentimentul national era asimilat culturii burgheze si, în consecinta, linia antiburgheza devenita antinationala directiona silogismele gândirii oficiale spre masuri îndreptate împotriva unei identitati culturale nationale sub acuzatia de sovinism. Discursul ideologic oficial, sustinând riturile comemorarii Unirii, a apelat la resorturile imaginarului colectiv cu scopul înlocuirii mitului Unirii Nationale cu cel al unirii în jurul unui partid comunist în cautare de identitate, alta decât cea sovietica, dar la fel de unica precum aceasta.

Am ales un fragment dintr-un astfel de discurs oficial despre sarbatoarea Unirii, sustinut la Cluj, orasul în care profesorul Pamfil si-a sustinut propriul discurs despre Unire. Fragmentul se regaseste în documentul 63 din volumulMinoritati etnoculturale. Marturii documen-tare. Maghiarii din România (1956-1968)[1], document care cuprinde  “Stenograma sedintei Biroului regional PCR Cluj, în care se iau în discutie evenimentele cu tenta nationalista petrecute în localitate cu ocazia sarbatoririi zilei de 24 ianuarie”, conform unui „Proces-verbal nr. 3”, “Încheiat în sedinta Biroului Regional PMR Cluj din ziua de 31 ianuarie 1959.”

Dintre cei prezenti, personajul cel mai important era Dumitru Coliu, membru supleant al Biroului Politic al CC al PMR, care, în perioada 1958-1959, la ordinul lui Gheorghiu-Dej, a condus Comisia Controlului de Partid, din care mai facea parte si Ion Vinte, comisie care a lansat un nou val de anchete inchizitoriale. „Adept al liniei dure”, dupa cum îl descrie Vladimir Tismaneanu[2], „Tov D.Coliu”, dupa câteva chestionari taioase adresate colegilor de sedinta, avertizeaza într-un mod critic: „noi subapreciem fortele dusmanilor de clasa”, ca mai apoi sa exprime punctul de vedere doctrinar al Partidului: 

 

„Asupra rezultatelor sarbatoririi centenarului nu vreau sa va vorbesc. Este cunoscut ca partidul nostru a facut just ca a luat aceasta hotarâre.Prin aceasta noi am preluat din mâna burgheziei arma lor, pe care tot timpul au mânuit-o, de a da caracterul ca acest eveniment a fost opera burgheziei. Noi, prin sarbatorirea actului, am obtinut un mare succes, am dat o lovitura puternica ramasitelor burgheziei, le-am demascat prin însesi documentele actului Unirii. Poporul a îmbratisat cu caldura acest act si si-a exprimat înca o data încrederea fata de partidul nostru. Acest act a avut si semnificatia de a uni întreg poporul într-o familie mare, unita. Asa cum s-au desfasurat lucrurile în toata tara dovedeste ca partidul a stapânit, a avut influenta asupra maselor”[3].

 

Pe de alta parte, pentru  tartorii regimului comunist, entuziasmul si chemarea la o unire simbolica, manifestate în pietele si pe strazile Clujului, au fost un nou prilej pentru întarirea sistemului de supraveghere de teama revoltei maselor. Pierderea controlului  comportamentelor umane nu era admisa, deoarece organizatorilor oficiali li se cerea, conform scenariului de partid al manifestarilor publice, sa prevada chiar si imprevizibilul. De data aceasta, textul cântecului  „Hora Unirii” nu a mai putut fi denaturat, deoarece ar fi fost un nonsens schimbarea cuvintelor unui cântec înscris adânc în memoria colectiva. În schimb, diferita tonalitate data versurilor horei, felul în care s-a accentuat o strofa sau alta, cât si orele pâna la care s-a cântat, locurile unde s-a jucat, constituirea grupurilor de cântareti si traseul acestora, toate aceste abateri de la „indicatii” au intrat, într-o prima exprimare, în categoria a „ceva spontan, neorganizat”, ca mai apoi, prin apelul la dublul limbaj, sa primeasca sentinta de „manifestare cu caracter nationalist” .

 

„Din informarea prezentata (Informarea facuta de Dumitru Coliu în legatura cu manifestarile nationaliste ce au avut loc la Cluj cu prilejul sarbatoririi centenarului unirii), a reiesit ca lucrurile s-ar fi desfasurat normal si ca nu ar fi fost lucruri prea deosebite în ziua de 24 ianuarie. Din discutii a reiesit, de asemenea, ca ceva deosebit nu s-ar fi întâmplat, în afara de un grup de studenti care puneau accent mai deosebit când se cânta «Hora Unirii», pe strofa a 2-a. De asemenea, unii studenti s-ar fi dus acasa la unii profesori considerati de ei ca elemente nationaliste. Între studenti erau si unele capete mai înfierbântate. O grupa din studenti au intrat la restaurantul «Ursus» si «Pescarus» si au indicat muzicii si cetatenilor din local sa cânte «Hora Uniri». La interventia militiei, grupurile respective au parasit localul. Mai târziu, grupul acesta de studenti a început sa creasca si unii dintre ei au cautat sa încoloneze si cetatenii care ieseau de la spectacolul Teatrului National. Unul din studenti purta un drapel tricolor si probabil dându-si seama ca ar fi bine sa ia si unul rosu, de la o cladire a luat si un drapel rosu si apoi a început sa mearga spre piata. Un student s-a suit pe statuia din Piata Libertatii si facea agitatie. Caracteristic este si faptul ca atunci când a venit o ploaie cu lapovita destul de intensa, o parte dintre studenti n-au plecat nici atunci. Printre studenti se aflau si unii cetateni cu sticle în buzunare, care faceau pe betivii si faceau agitatie. Acestia nu erau studenti.

A reiesit, de asemenea, ca grupele de studenti au cautat sa joace si sa cânte «HoraUnirii» în piata si dupa ora 24, pâna pe la ora 2 noaptea. Parerea Biroului Comitetului Regional de partid era ca a fost ceva spontan, neorganizat. Biroul Regional nevroind sa dea loc la provocari, a cautat ca prin activistii si oamenii de la Securitate îmbracati în civil sa-i rupa în grupuri si sa-i determine sa plece, lucru care a reusit în jurul orei 2 noaptea. Noi ne-am dat însa seama ca elementele reactionare au cautat sa organizeze o manifestare cu caracter nationalist. Aceasta a reiesit mai mult din discutiile care au avut loc în urmatoarele sedinte. Comitetul Regional de Partid n-a fost însa destul de vigilent ca sa preîntâmpine aceasta actiune a dusmanului. La sedinta a doua, cei invitati au aratat ca ei au avut sarcina sa scoata oamenii în piata la festivitate, dar n-au mai primit indicatii ce sa faca mai departe. La caminele de studenti, de asemenea, n-au avut indicatii cum sa procedeze, ce sa faca. La a treia sedinta a iesit si mai clar în evidenta faptul ca Comitetul Regional a dat sarcina oamenilor numai de aducerea cetatenilor în piata. Activistii de partid si UTM n-au cunoscut programul Comitetului Regional cu privire la organizarea festivitatii. Partea festiva a actiunii a fost foarte bine organizata si îndeosebi adunarile care au avut loc în sali. Åži în piata partea festiva a fost bine organizata, s-a cântat «Hora Unirii», era mare entuziasm. De asemenea, Comitetul Regional s-a preocupat si de întocmirea în bune conditiuni a programelor care au avut loc cu prilejul sarbatorii festive a Unirii Å¢arilor Române [ …]

A reiesit, de asemenea, ca grupe de studenti au fost acasa la unii profesori, ca Hatieganu, Gavrila si Pamfil. Când a vorbit Hatieganu, nu le-a placut. Unii din studenti, când acesta a vorbit, au spus ca Hatieganu s-a ramolit. Când a vorbit însa Pamfil, în a carui cuvântare erau pronuntate cuvinte cu caracter nationalist, studentilor le-a placut si au spus: «Acesta este de-al nostru, bun profesor vechi». A reiesit ca studentii au început organizarea de la caminele studentesti. Ei cautau sa scoata studentii la manifestare spunând: «Veniti jos, veniti cu noi sa jucam, sa lasam toceala». Grupul care a aparut în piata era destul de numeros, circa o mie de persoane. Un alt grup de studenti a încercat sa încoloneze cetatenii care ieseau de la spectacolul Teatrului National, însa n-au reusit sa faca acest lucru. Studentii au ramas în piata cântând si jucând „Hora Unirii” si apostrofând în special strofa a doua: «Iarba rea din holde piara, piara dusmanii din tara», pâna la doua noaptea“[4].

 

Dublul limbaj a caracterizat discursul oficial al puterii, care, dupa ani de interdictie, a dat voie sa se sarbatoreasca Ziua Unirii cu “entuziasm”, dar a interzis ca o sarbatoare încarcata de simboluri si mesaje nationale sa includa manifestari si ritualuri în concordanta cu acestea. Sarbatorirea centenarului Unirii, în 1959, a dovedit ambiguitatea atitudinilor oficialita-tilor fata de manifestarile populare declansate, oferind un model cultural nou, pentru celebrarea Partidului Comunist în cautare de traditii autohtone, pe modelul mai vechi al celebrarii nasterii unei natiuni. Aceasta ambiguitate a fost înteleasa, dar si platita, de câtiva martori ai evenimentelor din Cluj, prin intruziunile politicului si Securitatii în viata lor, dupa cum rezulta din rândurile referatului primului secretar al regiunii Cluj

 

 „Cu privire la unele manifestari ce au avut loc în orasul Cluj cu ocazia zilei de 24 ianuarie 1959.

 În aceasta seara, în timp ce în piata au avut loc manifestarile nationaliste aratate mai sus, elemente care cautau sa agite tineretul au facut afirmatii în rîndul acestora, ca: «Sa vedeti ca peste hotare se sarbatoreste ziua de 24 ianuarie cu si mai mare amploare si a vorbit chiar regele Mihai». De asemenea, în seara zilei de 24 ianuarie si pâna noaptea târziu, în timp ce au avut loc aceste manifestari nationaliste, pictorul Kovács Zoltán, cunoscut ca element nationalist sovin, a fost prezent în piata, urmarind cele ce se petrec. De altfel, reactiunea maghiara din Cluj, printre care sculptorii Benczédi Alexandru, Nagy Albert si pictorul Darkó Vasile au comentat negativ în jurul acestei sarbatoriri, unul dintre acestia facând si urmatoarea afirmatie: «Ceea ce s-a întâmplat a fost o îngaduinta a guvernului în favoarea spiritului nationalist român».

Au fost si alte manifestari net dusmamoase, ca de ex.: o carte postala trimisa Comitetului Regional de Partid Cluj, cu continut dusmanos, precum si unele manifestari dusmanoase în discutiile purtate în jurul sarbatoririi acestei zile de catre Pop Alexandru, Martinescu Åžtefan si alti contabili revizori de la Uniunea Raionala a Cooperativelor de Consum. Dintre acestia, Martinescu Åžtefan a afirmat printre altele: «Norocul lor [al regimului] este ca numai anul acesta se sarbatoreste unirea, ca de ar fi în fiecare an, cine stie ce ar mai putea iesi». Ca raspuns la afirmatia acestuia, numitul Codârla Oprea a raspuns ca: «Cel putin 70% din membrii de partid au înteles cuvintele «Horei Unirii» asa cum trebuie întelese, si aceste cuvinte le-au

simtit în sânge»[…. ]

 Tot în seara zilei de 24 ianuarie, grupuri de studenti de la IMF s-au deplasat la locuintele unor profesori, considerati de ei ca fiind cu idei nationaliste, cântând «Hora Unirii» si scandând urmatoarea lozinca: «Sa traiasca profesorii nostri, afara cu dusmanii nostri». Profesorul Gavrila Ioan, exclus din partid, a îndemnat studentii sa plece acasa, sa nu conturbe linistea. Profesorul Hatieganu Iuliu le-a vorbit studentilor despre Republica Populara Româna, clasa muncitoare, care a nemultumit pe unii din studenti, care au plecat în mod ostentativ declarînd ca: «Profesorul Hatieganu s-a ramolit». În acelasi timp însa, profesorul Pamfil Eduard, care iesea în acel moment din locuinta profesorului Hatieganu, s-a adresat studentilor, afirmând între altele: «Fiti mereu tineri, uniti si încrezatori în steaua neamului românesc». Aceste cuvinte au fost întâmpinate cu aplauze de studenti, care au început sa scandeze «Iarba rea din holda piara, piara dusmanul din tara».

Manifestari si afirmatii dusmanoase la adresa regimului cu aceasta ocazie au avut loc si în locuinta conferentiarului Balint Octavian de la Institutul Politehnic Cluj, fost legionar, în prezenta altor persoane, si care referindu-se la felul cum a fost sarbatorita ziua de 24 ianuarie a spus: «Aici a fost greseala unor baieti [studenti] care n-au sesizat realitatea politica. Aceasta libertate a avut doua scopuri: sa serveasca pentru strainatate ca propaganda, iar pe de alta parte sa scoata la iveala elementele nationaliste, pentru a se lua masuri împotriva lor». În continuare conferentiarul Balint a afirmat: «Noi am prevazut de la început aceasta manevra, deoarece asa a fost si cu asa-zisa libertate acordata preotilor greco-catolici, care au avut apoi de suportat consecinte neplacute pentru ei. Am sfatuit baietii sa fie prudenti, dar tineretea e tinerete si nu stiu sa se abtina»[1].

 

Dintre masurile propuse de primul secretar, toate, cu exceptia uneia aveau un continut mobilizator, comun limbii de lemn a regimurilor totalitare, de genul “este necesar sa intensificam si pe mai departe munca de educatie patriotica si internationalista a oamenilor muncii, sa cultivam prietenia si fratia între poporul român si minoritatile nationale”sau “vom tine mereu treaza combativitatea membrilor de partid si a oamenilor muncii împotriva oricaror manifestari ale dusmanului de clasa pentru a le demasca la timp”. Doar una dintre masuri, ultima, suna ca o sentinta: “De asemenea, ne vom ocupa de clarificarea atitudinii unor cadre didactice, ca de ex. profesorul Pamfil si altii, care au avut iesiri nesanatoase, unele de-a dreptul dusmanoase, urmând ca împotriva acestora sa se ia masuri corespun-zatoare”[2].

Pentru studentimea clujeana, profesorul Pamfil, prin continutul cursurilor sale, prin atitudinea lui de om liber neaservit dogmelor, devenise deja o figura mitica, un erou al rezistentei în fata procesului de sovietizare culturala. Aceasta imagine de personaj cu însusiri deosebite ce îi uimea pe cei din jur, prin autenticitatea sa si  prin harul sau de a exprima adevarul, a putut fi reconstituita în locul cel mai neasteptat cu putinta, si anume într-un dosar arhivat cu indicativul R.144541, la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Documente scrise într-un limbaj sec, care cauta, nu numai dintr-o rutina a demascarilor, sa-l transforme pe suspect în vinovat, îi recompun profesorului, prin relatari simple si fruste, o figura fascinanta si singulara de stapân al cunoasterii fiintei umane.

Astfel, într-o nota informativa din 28 mai 1955, „sursa Steopa” îl denunta pe „Doctorul Pamfil Eduard” ca „profeseaza un idealism subiectiv”, subîntelegându-se prin aceasta ca tradeaza doctrina oficiala, marxist-leninista. În acelasi registru al demascarilor, sursa se simte obligata sa enumere “pasiunile lui PAMFIL”, ca o completare la portretul unei persoane ostile regimului politic. La finalul notei, delatorul îi comenteaza atitudinea politica în discutiile cu alti medici, iar ca o nota de blam, citeaza din cuvintele pe care le spune studentilor.

 

„Pasiunile lui PAMFIL sînt : colectionarea de editii vechi si de lux, reproduceri dupa picturi clasice, acvariul cu pesti rosii si muzica. În acest din urma domeniu cânta la mandolina si violoncel. Se pare ca este posesorul unui violoncel [de] calitate foarte buna, pe care-l arata celor pe care-i intereseaza. În prezent pregateste un concert, pe care urmeaza sa-l prezinte în viitor si este preocupat în modul cel mai intens de acesta. Cât despre cei pe care muzica nu-i intereseaza parerea lui este «sa-i ierte dumnezeu». În Clinca Neurologica Dr.Pamfil e în legaturi mai strînse cu Dr. ELIZA IONESCU si Dr. E MINCIU. Fata de acestia nu se sfieste sa-si arate aversiunea fata de Regimul de Democratie Populara, iar la curs – vorbind  studentilor – le-a spus ;  «ca noi ce traim în cenusiul zilei de azi....» Sursa: Steopa

OBSERVAÅ¢I

Nota a fost data de informator din propria lui initiativa. În legatura cu aceasta nota nu a fost dat instructiuni informatorului, deorece urmiaza sa fie infiltrat pe lânga un obiectiv mai important”[1]. (Erorile de exprimare, de ortografie, majusculele si sublinierile apartin autorului transcrierii notei informative)         

 

Pe lânga notele informative, dosarul R.144541 al profesorului Pamfil contine si referinte care se cereau, în epoca, pentru „dosarul de cadre” ce-l însotea pe orice angajat la diferitele locuri de munca ale acestuia, fara ca salariatul sa aiba acces la ele, scrierea lor neobligându-i, însa, pe referenti, la acea  conspirativitate de care facea atâta caz Securitatea în relatiile cu informatorii si colaboratorii. Felul în care referintele ajungeau de la „biroul de cadre” la Securitate, în dosare de retea sau de urmarire informativa, apartinea subordonarii indirecte, dar totale, a „serviciilor de cadre” fata de politia politica.

Într-o referinta ceruta si venita din partea „dr. Belciugateanu Corneliu”, acesta îl descrie pe „tov. Conferentiar Eduard Pamfil” în termeni laudativi. Impresionat de personalitatea lui Pamfil, cauta sa-i mai adauge si o aura de mister, sa-i confere un statut de erou democrat ce a servit patria pe tarâmuri straine:  „ Åžtiu ca între timp a fost la Paris, unde mi s-a spus ca a avut legaturi si chiar misiuni speciale, în cadrul unor resorturi democrate”. Chiar si atunci când doctorul Belciugateanu, conform uzantei, pentru ca o referinta sa para credibila, încearca sa devina mai critic în portretizare, nu face altceva decât sa-i descrie calitati neobisnuite si o supradotare intelectuala: „Singura latura unde activitatea profesionala mi se pare ca i-ar putea fi criticata e complacerea excesiva în speculatii si exitari complicate ca motivatie, tinând mai mult de concluziile cu efect estetic si dezbaterile elegante si subtile, decât de stabilirea cât mai exacta si directa a starilor reale. Timisoara la 10 iulie 1952”[2]

Interlocutorilor lui, Pamfil le vorbeste, adesea, aforistic, elaborând în timpul discutiilor cugetari care depasesc întelegerea imediata, enuntarea acestora fiind parca destinata stabilirii unor adevaruri, într-un alt context decât cel momentan, fortat de niste împrejurari trecatoare.

Pentru ascultatorii care urmau sa-si scrie delatiunile, bune pentru uzul Securitatii, spusele profesorului erau dificil de redat în termenii univoci ai limbajului oficial, dupa cum reiese din aceeasi nota informativa din 28 mai 1955, citata mai sus. „Sursa Steopa” reclama dificultati de întelegere. „De obiceiu, în cursul discutilor de acest fel, PAMFIL are obiceiul de a folosi fraze lungi si întortochiate greu de urmarit.” Cu toate dificultatile „Sursa” insista în întelegerea a ceea ce i se pare greu de înteles. „Astfel acum 2 ani, când se faceau la I.M.F. seminarii cu prof. BORA POPOVICI, despre lucrarile lui I.V.Stalin, privitoare la legile economice ale socialismului PAMFIL a început o discutie lunga, cautând sa demonstreze ca legile obiective sunt subiective”[3].

Din „continutul” unei note informative, data în ziua de 10 februarie 1955 de catre „Sursa Steopa”, se desprinde atractia „sursei” fata de cuvintele profesorului, pe care le selecteaza ca argumente ale unei abateri de la gândirea corecta, dar probabil si pentru ineditul lor. O atitudine ambivalenta de atractie/defaimare s-ar putea argumenta si prin faptul ca notele lui „Steopa” sunt date voluntar si nu ca urmare a unor „Instructiuni”, deoarece acestea „Nu a fost dat informatorului, întrucît nu are posibilitati de informare” La „Observatii” este consemnat: „Nota a fost dat din initiativa al informatorului, auzind ocazional discutiile între Dr. PAMFIL si Dr. COCIOABA.”

Iata „Continutul” notei:

 

„În ziua de 2 febr. 1955, în acceleratul de Cluj am auzit o discutie dintre Dr.COCIOABA de la Lugoj si Conf. Dr. E. PAMFIL din Timisoara. Dr. COCIOABA a spus D-lui PAMFIL ca poseda o carte în limba germana privitoare la viata sufleteasca a pestilor. Dr. PAMFIL i-a raspuns ca desi pentru materialisti aceasta viata nu exista, pentru altii între care face parte si el viata sufleteasca poate exista si la plante. Restul discutiei mi-a scapat deoarece ambii s-au departat de mine. Sursa; Steopa”[4]. Desigur ca informatorul, cu toata parerea de rau de a nu fi auzit restul discutiei, avea satisfactia ca pentru câteva clipe a prins o rara avis.

Una din nazuintele studentimii, în perioada anilor ’50, era de a-si gasi eroi care sa le apere reperele culturale nationale de agresiunea ideologiei comuniste. Asteptarea unui astfel de erou si-a gasit împlinirea în figura profesorului Pamfil. În jurul acestuia se construia legenda unui personaj mitic, prototip al rezistentei prin cultura. „Nota informativa” data de „Sursa Olteanu” si primita de „lt. maj. Dragan Gheorghe” „în ziua de 29.oct.1958 ora 16,45, casa 9” este conceputa din perspectiva unei mentalitati impuse si  opuse ideii de rezistenta prin cultura, mentaliatea antinationala a unui totalitarism ideologic omogenizator.

 

„Despre prof. Pamfil Eduard de la catedra de Psihiatrie se vorbea între studenti ca despre o adevarata  «enciclopedie a culturii umane». Cu aceasta zisa «enciclopedie» am venit în contact atât la cursul de psihiatrie cât si la cursurile libere de psihologie pe care le initiase. Nu mi-a trebuit mult ca sa-mi pot da seama de pe pozitia de pe care ne conferentia.

           Cu o «mina»,  – prin care vroia sa arate ca sunt mult mai multe de spus, expunea problemele folosind terminologia psihologiei si filosofiei ermetice, confuze, idealiste. Un labirint de idei întortochiate, în toate sensurile, care uneori mai mult [pot] sa semene nemultumire în sânul studentilor. Bineînteles cu completarea : «nu le puteti si pricepe fiindca n-ati pregatit suficient , nu vi s-au dat în liceu notiunile absolut necesare».  Acest fapt l-a determinat ca la propunerea câtorva «snobi», - închipuiti sa tina un ciclu de conferinte cu subiecte din psihologie. Înca de la deschidere cursurile aveau sa ne precizeze ca de data aceasta Pavlov n-are ce cauta în psihiatrie. Era evident ca pozitia sa, nu putea sa fie aceea a materialismului în filosofie si a nervismului în medicina.

             Notiunile de psihologie, abecedarul psihiatriei au fost toate explicate, prin teoriile idealiste. Încercând o analiza a bagajului sau complex în asemenea notiuni, teorii, concepte, s-a ajuns la convingerea ca problemele tratate sunt trecute prin «sita» - existentialismului. Existentialismul, curent filosofic occidental, de factura destul de recenta, vine sa solutioneze cele mai acute probleme de viata folosind bagajul tuturor curentelor super-moderniste. Curent, care polemizeaza cu materialismul dialectic , curent cu priza printre intelectualii «descatusati de materie  care traiesc [într-]o lume a ideilor».  Curent folosit de protagonistii fascisti si de defaimatorii marxismului, la care se strecoara revizionistii actuali. [Cine]Urmareste ora de ora , cursurile sale, n-ar fi greu sa se priceapa tendinta vadita de infiltratie în mintea studentilor a acestor conceptii.

              Definind cândva suicidul : «tendinta suprema de eliberare» - îmi reaminteam de filosofia tragica a unor curente burgheze. În loc sa prezinte problema ca fiind un caz patologic i se dau explicatii idealiste, morale zise.

             Vorbind despre rolul substantei reticulate în procesele superioare arata ca : încearca unii psiho-fiziologi sa-i atribuie un rol mai mare decât îl are, firesc este important, dar noi n-am reusit sa cunoastem procesele intime care au loc.

              Nu este nici o deosebire între acest mod de a vedea si acel : «ignoramus ignoralimus» [transcriere gresita, de catre ofiter, a maximei latine «ignoramus et ignorabimus»] «nu stim si nici nu vom sti» al stiintei burgheze îmbâcsita de misticism. Nu se simte filosofia idealista a lui Kant care sustine ca  «sunt fenomene care nu pot fi cunoscute» – asa zisul «lucru în sine»?

             Pentru stiinta si filosofia materialista, nu exista lucruri necunoscute. Ca sunt necunoscute momentan, da, dar în viitor pe masura ce se dezvolta omul si conditiile sociale vor fi cunoscute!

             Vorbind la un curs despre  «ea si actiune», «iata unul dintre putinele lucruri pozitive ale marxismului». Expresie viu comentata în rândul studentimii. Tratând problema neurozelor si a psihozelor, s-a observat neta pozitie a psihologistilor care încearca sa minimalizeze materialismul.

             Putinele observatii sunt mai mult reflectii care s-ar concretiza daca s-ar urmari amanuntit cursurile prof. E. PAMFIL. În discutiile purtate cu lectorul Rosu, am ajuns la aceleasi concluzii: «pozitia existentialista pe care o are».

             Studentimea noastra trebuie sa fie educata nu în spiritul idealismului decadent, nu a confuzionismului în viata . Cultura nu înseamna filosofie existentialista. Pentru curmarea unei asemenea situatii, este indicat sa participe cineva competent la cursurile sale sa se documenteze pentru a scuti studentii de conceptiile tendentioase care se desprind din prelegeri. Mult mai potrivit daca pe linie didactica s-ar trasa programul prelegerilor.

            Ramân la convingerea ca este un «izvor de cultura» nu din cea sanatoasa, ca apa acestui «izvor»în loc sa fortifice tineretul îl otraveste !

             Indicat este sa se verifice si cadrele cu care colaboreaza.